Mă regăsesc recent în playlistul de liceeană. Să mă bucur că nu-mbătrânesc? Să mă sperii că n-am crescut deloc?
Pentru cei ce nu-nțelege (puteți să vă gratulați singuri dacă prindeți referința), playlisturile sunt la mine cum îs cercurile pe trunchiul copacilor. Așadar, until further notice, îmi retrăiesc adolescența – atâta câtă mai e de retrăit*.
*refuz să mai dau BAC-ul încă o dată. Înțeleg că e nasol.
M-am trezit azi dimineata in secolul gresit. Hainele mi se pareau scoarte, cafeaua mi se parea petrol.
Pregatindu-ma sufleteste sa ies din casa, imi doream cu pasiune sa gasesc strazile goale, sa gasesc Dambovita neincadrata in coloane de masini. Sa trec prin Cismigiu pe urmele unor pasi mari, cunoscuti si calzi.
Era vreme de balonseid si aveam cumva o stare alerta, de om nemultumit ca pustietatea interioara nu are ecou in lumea reala.
Toata ziua am vazut prin oameni.
O privire vie si calda.
Primul copac îngălbenit din Cișmigiu. Moțul Intercontinentalului arată ca o proră pe o mare transparentă. Vântul bate cam iute pentru gustul meu și-mi trosnește geamul din stânga.
In biuro e vară încă. Cu rochițe mov și pantaloni scurți. Cu hăhăieli în conference room și cu țigări pe balcon.
Al dracului ceas biologic. Trebuia sa fiu la mare.
umm... 