Setea

Am ceva în cuptor. Azi n-am avut chef nici de tencuială, nici de frecat podele. Am făcut câteva cumpărături, un plan de gătit și făcut curat, am obosit. Am obosit să dorm pe canapea. Am obosit să dau din umeri la toate cele pe care nu le pot face, sau care mi se așază de-a curmezișul. Am obosit să mă gândesc că dacă eram acasă aveam toate hainele la un loc într-un dulap. N-am mai purtat cercei de trei săptămâni. Nu mi-am mai făcut manichiura de două.
Am obosit să pendulez între casă și casă, între lume și lume, între tine și restul. M-am împărțit până la diluție.
Mâine. Mâine e un timp miraculos alocat tuturor lucrurilor pe care n-am apucat să le fac azi sau ieri. Mâine sună bine. Mâine mă ține vie.
Între Izvor și Jiului mă dezbar de mine și când intru pe ușă sunt simplă.
Ți-am învățat contururile și le studiez în gând de câte ori am răgazul. Le urmăresc cu degetul în minte și caut să le umplu cu ce-mi mai aduc aminte.
Nu m-am dezmeticit bine.
Nici tu nu te îndurai să pleci, nici eu să-ți dau drumul. Din casa asta mică și înghesuită, prăfuită și murdară, cu robinete care picură cu de la sine putere, cu pânze de păianjeni și mobilă veche.
Am să las scrumiera plină până Vineri.

Niște oameni.

Fac curat în apartamentul unde mi-am petrecut primii 23 de ani din viață. Procesul e lent, pentru că se întâmplă să găsesc lucruri care mă trimit la pachețele de amintiri care mă încălzesc. Sunt bogată. Nu pentru că m-am înconjurat de obiecte, ci pentru că fiecare dintre ele mă trimite către oameni.

Mi-am găsit partiturile. L-am găsit pe Czerny tocat, rupt, mâzgălit, cu digitația trecută cu roșu, cu adnotările de rigoare. L-am găsit pe Bach, care mi-e acum drag cum nu mi-a fost când cântam menuetul lui tat-so. L-am găsit pe Mozart, l-am luat cu mine și m-am așezat în fața pianinei și mi-am făcut curaj vreo douăzeci de minute.

Pe la jumătatea Marșului Turc, a sunat doamna Măgureanu la ușă cu o farfurie de clătite calde. Mi-a spus că sunt zece ani de când n-a mai auzit pianul din dormitor, și-a închipuit că mi-ar prinde bine ceva bun. În vremurile bune, doamna Măgureanu stătea lipită de peretele dormitorului ei în orele mele de studiu. Apoi venea la bunica să-și bea cafeaua și-mi spunea că azi a fost mai bine ca ieri. Mă rușinam cumplit să aflu că am avut martori ai performanțelor (în fine, să le spunem așa).

Mi-am adus aminte de doamna Saliu, cu care am făcut pian în clasa I, i-am văzut scrisul pe Cernovodeanu, m-am distrat cumplit. Nu mai știu nimic de ea. Sper că e bine unde e.

Mi-am adus aminte de doamna Badea, cu Ștefan al ei. De degetele ei scurte, cu unghii rotunde, de strungăreața ei și de ochelarii pe care mi-i desena în pasajele unde îmi recomanda să fiu atentă. Doamna Badea avea metodă: am găsit pe partituri, în apropierea titlului, planul de bătaie pe care mi-l făcea – o săptămână dreapta, o săptămână stânga, două săptămâni împreună, cu accent pe bucățile grele.

Am găsit o colecție de studii a lui Lemoine, făcută cadou de bunica Mioara când am terminat ultima meditație cu ea. Bunica Mioara mi-ar fi fost mătușă prin alianță. Terminase Dreptul și Conservatorul, fusese căsătorită cu un avocat. Trebuie să am pe undeva o istorisire a vieții ei, pe care am scris-o prescurtat cu ocazia unui interviu pentru cursul de antropologie. Mă bucur nemăsurat c-am avut ocazia să ascult și să rețin frânturi din vremurile ei.

Bunica Mioara mirosea mereu a săpun de lămâie. Avea niște mâini mici și uscate, cu unghii scurte și tari, cu degete puternice. Avea răbdarea pământului. Pe cât de drac împielițat eram eu, pe atât de angelică era ea. Nu m-am uitat în viața mea pe partitură (motiv pentru care nici acum nu le descifrez cu prea multă viteză sau plăcere), preferam s-o păcălesc să-mi arate ea direct pe clape cum „vine pasajul ăla”, după care îl imitam și treceam mai departe. Era terorizată că „lucrez” strict după ureche și n-am să fac niciodată carieră serioasă. Îmi spunea „Lăutara”.

Au fost momente în care repetam de atâtea ori o piesă încât mă bușea plânsul de nervi. Îmi punea mâna peste mână și-mi spunea „noch einmal” sau „encore une fois”. Mi-ar plăcea să știe că mă gândesc la ea foarte des. A rămas cu mine și după ce s-a dus.

Am găsit caietul cu notițe de la canto, caiet în care scriam de mână versurile cântecelor și le adnotam cu viermișori sau floricele și cu emisiile de rigoare. Aveam pagini în care păstram observații despre performările colegilor.

N-am să pot niciodată să-i dau Danei înapoi ceva de aceeași valoare cu ceea ce am primit. A știut de la început că n-o să scoată vedeta din mine și s-a mulțumit să pună în lumină tot ce-am putut eu fi. Cu înțelepciune și cu mână de fier. A știu să ne accepte pe toți așa cum eram, mici Aretha Franklin, mici P!nk, sau ce-om mai fi fost noi acolo atunci.

Țin minte discuțiile cu ea, țin minte că mi se părea o mare faraoană a sălii de repetiții. Ea putea tot. Putea orice, în orice condiții. Orice notă, orice vibrato, orice floricea. „Cum, măi, nu poți? Deschide glota aia și uite ce simplu e!”. Și părea al dracului de simplu. Până încercai și tu din nou. Plecai acasă cătrănit și pregătit să ragi în baie până-ți iese. Și într-un moment relaxat, sau după ce te pusese Dana să faci 30 de flotări ca să nu mai poți strânge energie suficientă de-un episod de panică, ieșea. Am simțit puține victorii atât de intens ca prima emisie 3 puternică. Probabil că mi-am petrecut întreaga perioadă de cursuri mimând un pui de potârniche speriat. Probabil că așa am și ieșit. Mi-a trebuit ani să văd toate câte se schimbaseră în mine – tot ce n-aș fi putut face înainte, dar am putut după.

Un an întreg m-am simțit împinsă în prăpastie. Și, ce să vezi, mai era totuși un pas până la margine. Și-apoi încă un pas, și încă unul. Am aflat multe despre diferența dintre nu vreau și nu pot. Prea puține sunt lucrurile pe care nu le putem face. 

Dana se gândise c-ar fi bine pentru viitorul meu să mai ies din converși și blugi. Și mă punea să mă întorc acasă și să mă schimb în fustă. Aș vrea să știe că dacă n-ar fi fost îndârjirea ei, aș fi fost un om mai mic azi, mai incapabil să poarte tocuri și mai neștiutor într-ale machiajului. Dana a fost partea din mama pe care mama n-a putut-o fi până la capăt. N-aș vrea să sune meschin, dar dintre toate lucrurile cu care am plecat de la curs, tehnica vocală a fost cel mai mic.

Abia la cursul de canto am exploatat urechea aia de lăutar, când făceam exerciții de auz. N-am să-l iert niciodată pe Felix că mi-a câștigat sticla aia de șampanie de sub nas. Și exercițiile de respirație. M-au năpădit aseară toate frânturile astea de gânduri și mi-am dat seama că n-am reușit poate niciodată să spun Danei, dar și Arabelei, cât de importante sunt pentru mine și ce amprentă puternică au lăsat pe omul care deveneam atunci.

Dinamica infuziei

Sunt unele persoane a căror prezență te pătrunde ca și cum ai fi hârtie de filtru. Poate pentru că le permiți, poate pentru că nu poți sau nu vrei să li te opui. 

Câteodată te surprinzi scufundându-te în ei și încercând să-ți întipărești sentimentul, ca să-ți rămână puțin și pentru acasă. 

 

Ancuța dixit:

O firmitură de miercuri la birou. 

Clopoțește Outlook că am mail. „MAAAAAIL!”, strig de pe hol, știind că sunt singura conectată la boxe (deci și prințesa muzicală totalitaristă a încăperii). 

Ancuța scoate capul din ecran și mă-ntreabă de ce mă bucur. 

„Ha?”. 

„Păi da. Că de obicei când auzi sunetul de mail începi cu <<Care dracu’ mai sunteți acum?>>.”

După care se coboară la loc din umeri, cu privirea în monitor și fredonează ceva ininteligibil, acompaniat de un mic dans.