Se dă:
Am ascultat-o o zi întreagă la serviciu, spre disperarea/bucuria colegelor de birou. Dar singurul lucru cu care sunt de acord e linia melodică.
N-am s-o iau acum pe rând, vers cu vers – nu-s destul de înverșunată. Cred că putem cădea de acord că piesa înaintează un mesaj care este aproximativ acesta:
„N-a fost o relație tocmai plăcută, spre sfârșit chiar îmi doream să se termine, nu prea-mi pare rău, dar chiar așa, măi fato? Chiar în halul ăsta să mă excluzi din viața ta?!”
Da. Chiar în halul ăsta. Excluderea este bună. Nu-mi permit să lansez un argument exhaustiv. Poate unii s-au despărțit și-au rămas prieteni. De m-aș gândi, poate aș descoperi câteva exemple bune în jurul meu. Dar ei sunt excepția.
Când ceva moare, îl îndepărtezi ca să poți merge mai departe. Pentru că (mai ales dacă ești un suflet slab), riști să te lași bântuit și ținut în loc de câte și mai câte. E suficient să vă dea o lacrimă în colțul ochiului când auziți cântecul vostru la radio, ca să vă dați seama că am dreptate.
Să rămâi prieten cu un fost/o fostă e ca și cum ți-ai pune sub pernă peștișorul auriu care-a murit.
Și-acum, ca să clarific orice dubii cu privire la maturitatea mea emoțională (pentru care nu bag nici măcar eu mâna în foc), trebuie să subliniez că nu mă refer la o excludere de tipul „mă fac că nu te văd pe stradă” . Ar fi penibil. Mereu trebuie să existe loc pentru o conversație, e o diferență între a fi rezervat și a fi nesimțit.
Mna. Cam atât am avut de zis.
