Câte frumuseţi plutesc oare deasupra mea şi nu m-am învrednicit vreodată a-mi ridica ochii din pământ? Simt câteodată ca mi-am ţesut sufletul printre corzile unui pian la care nu cânt eu. Nici măcar nu-mi aparţine. Trăiesc cu împrumut fărâme de fericire de la masa pianistului meu. Sunt prinsă într-un cântec dulce care-mi leagănă veghea în acorduri moi şi line. Mă mângâie la fiecare notă fetrul care îmbracă ciocănelele în roşu. Miros discret a vechi şi a închis, a lemn, a demnitate şi a timp. În ceea ce mă priveşte, timpul nu există decât în durate de note şi de tresăriri şi în acest parfum de veşnicie. Sunt la cheremul Artistului. Sunt pe rând vals, romanţă, Marşul Măgarilor, Melc-melc codobelc, sunt simfonie şi nocturnă. Sunt Chopin şi Lipatti, sunt fiori de lumină pe capacul negru şi lucios. Sunt praf şi scame, sunt vibraţie şi ecou, sunt arpegii. Sunt un Hanon cântat cu mânie de o fetiţă cârlionţată cu degete grăsune. Sunt linişte. Dar doar între orele 15:00 – 18:00 şi 20:00 – 09:00.
Dar liniştea e un concept relativ. Oricât mi-ar plăcea să cred că nu, viaţa se învârte în jurul unor concepte relative. Singurătatea care mie îmi umple clipele de linişte îi umple altcuiva ochii de lacrimi.
Eram în Grădina Icoanei seara trecută. După ce generaţiile recente se retrag se face un fel de vid în parc. Bate vântul printre copaci şi mă simt ca un mic Eminescu la izvor. Nu ştiu ce mă îngrozeşte atât de mult la agitaţia din timpul zilei, dar când ies seara în Grădina Icoanei şi ascult Lipatti, ma simt de parcă mi-ar masa cineva mintea.
Când aveam 16 ani am citit Orbitor. Pe sub bancă la liceu, în autobuz, sub pătură când mama patrula să verifice dacă lumina e stinsă, mă rog, Orbitor era ubicuu. Ce mi-a rămas clar în minte din toată încrengătura cărţii (lucru care şi astăzi mi-e laitmotiv) e imaginea zidului care se opune rememorării, cursului natural al ideilor. Cam aşa îmi explic ce se întamplă când o idee vrea să facă saltul din latenţă şi se izbeşte de ceva. Ce e acel ceva? De ce zidul meu se năruie când îl ascultă pe Lipatti?
Da, am si eu creativitate, doar că nu mai ştiu unde am lăsat-o. Degeaba analizezpsihologic zidul . Degeaba îi spun “blocaj mental, deschide-te”. Zidul nu şi nu. Singura armă pe care o am împotriva lui e Lipatti. Şi ar fi trebuit să mă nasc pian, dar nu s-a întâmplat aşa. Pentru că nu s-a întâmplat aşa trebuie să scap de zid. Vreau să chem ideea şi ea să vină. Nu ca o slugă, nici ca o cârjă, ci ca partea din mine care n-a mai văzut lumina de mult. Ca un prieten vechi de care mi-e dor.
Vreau să scap de zidul meu tot atât de mult cât şi-a dorit şi Berlinul să scape de al lui.
).
